Supravietuitoare bizara a unui sat disparut din Dobrogea, o biserica isi regaseste credinta, imbracata in haine calugaresti.
Satul Colilia nu mai exista de mult. E doar o parere, un abur, un punct imaginar plasat pe harta Dobrogei, undeva intre Cogealac si Gradina. Din casele primilor colonisti nemti, veniti aici pe la 1870, nu a mai ramas nimic. Doar numele mai aminteste cate ceva. Un nume ciudat si arhaic, imprumutat de la un soi de iarba dobrogeana, si ea disparuta de pe aceste locuri: Colilia.
Parasit in doua randuri (de germanii care s-au repatriat in 1940 si de ciobanii machedoni, alungati de sistematizarea ceausista, treizeci de ani mai tarziu), satul s-a evaporat, a pierit pur si simplu. Din curtile si acareturile nemtesti, trase la linie, s-au mai pastrat doar zidurile unei biserici, ca o ultima fotografie sau poate ca un testament. Monumentala candva, cu ferestre bogat ornamentate si paviment venetian pe jos, cu turla gotica la intrare si cavas somptuos in interior, biserica refuza, si astazi, sa moara. Peretii inalti, din granit hercinic, par indestructibili, de neclintit. Nu i-a atins nimic - nici cumplitele vanturi dobrogene, nici indiferenta oamenilor care s-au grabit sa faca stana din altar, adapostindu-si oile printre vitralii, ogive si mozaicuri scumpe.
Intr-o buna zi, in pustia campiei au venit patru maici. S-au oprit in fata bisericii ruinate, s-au cutremurat de cele vazute si au plans in fata lacasului pangarit. Si n-au mai plecat de acolo, hotarate sa intemeieze o manastire, sa invie biserica si sa intoarca locul inapoi, la credinta. In saracia crancena in care se zbat, fara apa sau curent electric, maicutele fac ce pot: se roaga si asteapta, nepierzandu-si vreo clipa nadejdea. Nici acum biserica nu are acoperis. Peste naos si strane, peste altar si pridvor, sta acoperamantul Maicii Domnului, al carui hram il poarta; st
