Traiesc intr-o tara care nu m-a intrebat, la introducerea monedei euro, daca imi convine ca salariul meu sa se injumatateasca si preturile sa se dubleze. Adio marca germana, oricum-ai-venit, Euro!
N-am nimic cu Europa mitologica, am ceva cu viata de zi cu zi, in spatiul european. Nu generalizez, doar exemplific. Introducerea in Germania, la 1 ianuarie 2002, a Euro ca moneda de circulatie, nu doar de raportari economice si fiscale, a intors pe dos viata multor cetateni
cinstiti, cu lopata in mana. Desigur ca lopata e doar o metafora.
Toate firmele si-au raliat preturile la noua moneda, transformand, in cel mai bun caz, „unu la unu”. In cel mai rau caz, au profitat de debusolada clientelei, pentru a plasa totul mai scump.
Nici o firma n-a pierdut din „afacerea euro”, decat daca a falimentat sau patronul era un caz de spital.
Firmele lucreaza in lant (nu spun o noutate) si astfel, orice scumpire de preturi la nivel de materie prima, servicii adaugate, etc., se reflecta in pretul final, la care mai adauga TVA-ul, suportat final tot de consumator.
Ei, aici consumatorul, cetateanul, este pur si simplu...impotent. Creste taxa pe valoare adaugata de la 16 la 19% de la 1 ianuarie, in Germania? Sa-i fie de bine! Firmele factureaza pe masura si isi scot scumpirea de la fisc, prin deducere de cheltuieli aferente, impozitate legal la noua cota.
Alta socoteala este legata de buzunarul consumatorului privat, caruia nu-i ramane decat sa-si linga ranile deschise mai deunazi si largite, mai nou, cu 3 procente.
Problema n-ar fi problema, daca patronatul mic si mijlociu in Germania ar intelege ca lucreaza cu oameni, nu cu masini, iar acesti oameni au familii de hranit cu lapte si paine a caror preturi s-au triplat, in timp ce puterea de cumparare a ramas la fel, sau s-a injumatatit.
Sindicatele i
