Pina la urma, pe Ion Iliescu il va ajunge din urma trecutul, despre care am stiut pina acum dezolant de putine lucruri Dupa 1989, Ion Iliescu si-a creat imaginea de opozant al regimului Ceausescu, printr-un perseverent efort de a impune versiunea proprie asupra trecutului sau. Pentru aceasta, a scris carti cu versiunea canonica asupra vietii sale, a dat prompt si virulent replica la orice informatie neconvenabila despre sine aparuta in mass-media sau in carti, i-a mobilizat pe colegii de partid sa faca la fel, a formulat, impreuna cu PSD, prevederi legale prin care accesul la arhive sa fie blocat sau ingreunat, si chiar a infiintat un institut care sa pazeasca "adevarul" sau despre revolutia din 1989 (institut care risca acum sa fie desfiintat). Reactia virulenta fata de Raportul Comisiei Tismaneanu este parte a acestui efort. Iliescu este obsedat de biografia sa oficiala si de felul in care posteritatea o va inregistra.
Numai ca, oricit s-ar impotrivi Iliescu si cei care il sustin, trecutul il va ajunge din urma. In arhive exista mii de pagini cu stenograme ale interventiilor sale in sedintele UTC si PCR, cu decizii semnate de el, cu o multime de alte tipuri de documente care arata implicarea sa profunda, alaturi de multi altii, mai mult sau mai putin importanti, in institutionalizarea comunismului din Romania.
Autobiografia post-decembrista a lui Iliescu incepe de obicei cu anul 1971, momentul in care a intrat in dizgratia regimului Ceausescu, al carui favorit parea pina atunci sa fie. Numai ca, pina sa fie trecut in esalonul doi, Iliescu a fost in esalonul unu.
Ascensiunea sa politica a inceput in anii stalinismului, detinind functii importante in timpul unor momente de maxima represiune. Astfel, in timpul represiunii antistudentesti de dupa 1956, Ion Iliescu a fost secretar al CC al Uniunii Tineretului Muncitor (din 1956, la 26 de ani), presedin