Celor care au obosit sa ne vada pe ecranele televizoarelor zilele acestea vorbind despre procesul comunismului, in vreme ce grupul de istorici al politicianului in ascensiune Gigi Becali reabiliteaza Securitatea ca patrioata (nu e de mirare, si ei colaborau cu ea), dl Iliescu devine presedinte de onoare al PSD, iar Dan Voinea continua sa ne spuna adevarul despre Revolutie in interviuri, nu

rechizitorii serioase, le pot spune un singur lucru: si eu am obosit cel putin la fel de mult cat ei. Unii vor spune ca dezbaterea e buna: poate pentru cine nu a incercat sa faca in fapt acest proces, vreme de saisprezece ani, cu putinul succes care s-a vazut. Pentru aceia, dezbaterea asta e o sursa in plus de oboseala si de tristete.

Personal, am pierdut demult procesul comunismului, doar ca nu ma pot hotari cand.

Poate in februarie 1990, cand tipografii au refuzat sa imprime Opinia studenteasca, ziar pe care il tiparisera pe gratis pe 23 decembrie, datorita reputatiei sale de publicatie disidenta, pentru ca numarul 13 denunta furtul Revolutiei de o banda de perestroikisti? Sau poate la inceputul lui aprilie, la primul congres al presei libere de la Brasov, cand am propus ca oamenii care au scris despre

Ceausescu sa fie eliminati, si am coborat de la tribuna in huiduieli, aparata de o mana de oameni care gandeau ca mine? Sau poate o saptamana mai tarziu, cand Ion Iliescu a denuntat Opinia studenteasca drept radicala din balconul mitingului sau electoral, si in fata mea, care eram cu presa in stanga lui, sute de mitingisti cu tunsori suspect de asemanatoare au inceput sa strige: "Moarte lor,

moarte lor, moarte lor, studentilor!" Sau poate in timpul Pietei Universitatii, cand am refuzat deopotriva sa urc la balcon, sa intru in vreun partid de opozitie sau sa fac orice altceva decat sa scriu, spunand ca politica dupa 1990 trebuie