Odată, demult, pe vremea când puricele se potcovea cu 99 de ocale de fier, iar oamenii trăiau în timpul lui "a fost odată", Dumnezeu nu-şi avea încă lăcaş prin aste locuri, doar zeii îşi dădeau întâlnire cu oamenii şi stăteau la poveşti, vrăjile şi magia ţineau loc de adevăruri. Acum, când timpul lui "a fost odată" mai ţine de somn pruncilor, iar zeii stau cuminţi în locul lor, în Olimp, vraja şi magia mai apare doar în noaptea de Ignat, când porcul îşi visează soarta.

În adâncurile istoriei, ritualurile magice au început să se amestece cu cea mai frumoasă poveste a lumii, Naşterea Mântuitorului în ieslea din Bethleem. Şi ceva din obiceiul ofrandelor aduse odată vechilor zei a ajuns până în zilele noastre în ritualul de sacrificare a porcului de Crăciun. În noaptea de 19 spre 20 decembrie, de Sf. Ignatie, se spune că porcul îşi visează soarta. Mărgele roşii în jurul gâtului, de e să fie tăiat a doua zi, sau un cuţit, dacă sacrificarea are loc mai târziu.

Tradiţia s-a mai păstrat încă şi în satele mureşene. De cum se crapă de ziuă, în curtea familiei Fodor, din satul Pogăceaua, la poalele dealurilor, se fac pregătirile pentru tăierea porcului. E ceva aspru şi sălbatic în ritualul acesta, la ivirea zorilor, când întunericul nu s-a ridicat încă, iar ograda şi coteţul din faţă mai mult se ghicesc la lumina focului de lemne uscate de acăţ.

Un păhărel de ţuică de prună, întru pomenirea porcului şi "ca sa fie carnea bună", destinde atmosfera. Anul acesta frigul nu a fost prezent, dar ceaţa s-a lăsat uşor încă de cu o seară înainte. Şi asta se mai ridică de căldura focului şi a pălincii, iar porcul se pârleşte încet şi cu grijă, ca să nu se strice şoriciul. Aici, în inima unui sat ardelean, tăiatul porcului este un eveniment obişnuit acum, pentru că oaspeţii ce intră în casă trebuie întâmpinaţi întotdeauna cu carne de porc proaspătă, mai ales înaintea C