Am întrebat-o ieri pe o colegă dacă sărbătoarea naşterii Domnului Isus Hristos poate fi separată de ideea Crăciunului. Mi-a spus că nu. A invocat expresia sincretism. Adică atunci când două elemente se îmbină atât de tare încât nu mai pot fi privite ca distincte. Apoi am privit pe geam, în stradă, unde un magazin cu multe suveniruri de "Crăciun" era realmente ticsit de cumpărători. Scena mi-a adus aminte de la fel de aglomeratul supermarket, unde am făcut ceva cumpărături acum câteva zile. A venit, firesc, concluzia pe care o enunţa acum câteva seri, într-o conferinţă, la Palatul Culturii, teologul Danion Vasile: am putea să numim sărbătoarea Naşterii Domnului "sărbătoarea cumpărăturilor". Sau "sărbătoarea cadourilor", ori "sărbătoarea gătitului". Evident, nu e nimic rău în a face cumpărături, a face cadouri, a găti, a face curăţenie ori a împodobi bradul, numai că intensitatea şi gradul de implicare într-un demers, altfel, inofensiv, deturnează total sensul sărbătorii Naşterii lui Isus Hristos. Abia dacă ne mai gândim la post, la rugăciune, la revoluţia spirituală absolută pe care a adus-o întruparea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, bucuria întâlnirii cu Hristos cel născut în ieslea Bethleemului vine în măsura în care efervescenţa pregătirii unui Crăciun "pe cinste" îi mai lasă loc.

Toate cele ce ne preocupă acum ne bucură într-o oarecare măsură, dar nicidecum nu ne se împlinesc.

În altă ordin de idei, şi apropo de modernitate, mie îmi e dor colindători surpriză, pe care să nu îi anunţe telefonul mobil sau interfonul, de cozonacul acela mare şi pufos în care căutam cu nerăbdare nuca cu gust de nucă, de bradul ce nu miroase a plastic, de frumoasele seri de la biserică, unde copiii ştiau că Moşul nu vine fără ca ei să spună o poezie şi un colind. Şi să nu uit. Mi-e dor de iernile cu zăpadă.

Dar ca să nu închei pe un ton nostalgic, aproape trist, v