Geo Dumitrescu, poetul care debuta, în 1941, la douăzeci şi unu de ani (cu placheta Aritmetică) şi tot pe atunci, cu puţin timp în urmă, iniţia împreună cu un grup de colegi revista ,Albatros", ilustrează perfect precocitatea artistică. Cinci ani mai târziu îi apare Libertatea de a trage cu puşca, impus imediat ca un manifest liric al noii generaţii şi conţinând poeme scrise între anii 1940-1943. Publicat după încheierea războiului, volumul (care purta iniţial titlul Pelagră) fusese deci scris în toiul acestuia, însă cenzura îi interzisese apariţia. Tot la scurtă vreme după terminarea războiului, apare volumul de interviuri al lui Ion Biberi, Lumea de mâine (1945). În sumarul lui, dialogul cu Geo Dumitrescu este memorabil şi prin frazele voit-scandaloase ale tânărului intervievat. Poezia de tinereţe şi atitudinea care o subîntinde, de un nonconformism proaspăt şi seducător, vor fi de acum încolo mai mereu asociate cu numele lui Geo Dumitrescu, lipite literalmente de acesta. În receptarea şi interpretarea operei lui, mulţi comentatori vor lua teribilismul poetului ca pe un bun critic deja câştigat, transformându-l într-un fel de categorie estetică şi morală, suficientă sieşi, atotstăpânitoare peste universul liric. A contribuit la aceasta, fără îndoială, şi ,îngheţarea" imaginii respective, o dată cu intrarea culturii şi a societăţii româneşti într-un nou regim politic, comunist. În pofida câtorva spectaculoase şi triste conversiuni, majoritatea scriitorilor din vechiul regim se văd reduşi, în ochii noilor diriguitori, la un portret lipsit de perspectivă şi de nuanţe, care îi acuză. Din fericire pentru Geo Dumitrescu (om de stânga, pe timpul războiului şi al unei dictaturi de dreapta), imaginea sa de poet anti-oficial şi anti-războinic este, în condiţiile actuale, cât se poate de favorabilă. El are acum o intensă activitate publicistică; şi totuşi, poetul tace ed