Prin 1962-63, nu mai ţin minte precis, am intrat la restaurantul central Ambasador, care era plin. Căutând o masă liberă, am dat de Labiş, încălţat în cizmele lui haiduceşti, şi cu mustăţi, care bea vin cu

Al. O. Teodoreanu.

Labiş, copleşit de respect, asculta ce-i povestea cu verva lui Păstorel. Nu ne cunoşteam. Aşa că m-am învârtit în jurul lor, făcându-mă că eu caut un loc. Numai să aud ce vorbesc. Era un spectacol extraordinar. în faţă se aflau două generaţii mari şi foarte talentate. Puteam fi luat drept un securist care trage cu urechea, ca de obicei, meseria lui, cum se umblă astăzi după atâţia şi sunt prinşi cu mâţa în sac.

Slavă Domnului, îmi pregăteam doar viitoarele memorii în care întâmplarea a şi apărut în volumul întâi, acum patru ani.

De ce îmi aduc aminte de acest lucru? Pentru că, zilele trecute, mi-a căzut în mână întâmplător cartea lui Al. O. Teodoreanu, zis şi Păstorel, intitulată GASTRONOMICE, în care apar unele proze scurte dintr-o cronică mai veche a scriitorului, plus HRONICUL M|SC|RICIULUI V|L|TUC, lucrare de bază.

Scriitorul a murit înainte de a vedea această carte apărută, - carte care este una de bucate, un pretext doar pentru spumoasele scrieri ale lui Păstorel, înrudit în spirit cu Anatole France şi Jules Lemaître, un analist de faimă al vinurilor cele mai nobile şi un autor în eternitate al dulce târgul Ieşilor.

De pildă, mâncând piftia de cocoş bătrân, trebuie să cunoşti starea lui Costache păzind cratiţele gata să dea în foc, moment în care autorul se trezeşte cântând:

Cic-a fost un moş

Ş-avea un cocoş

Nu cânta cocoşule

Sai de joacă moşule!

- Ce-i asta? mă întreabă Costache (Păstorel adică, n.n.).

- Un cânticel comic, zic, dintr-o comedie - vodevil, pe care