Nicolae Breban este considerat în mod curent un spirit anistoric, pierdut în visurile lui de constructor al unui Zid Chinezesc al romanului. În consecinţă, nici cariera spectaculoasă în PCR, nici gestul curajos de a protesta împotriva ,Tezelor in iulie" ale lui Ceauşescu şi de a se condamna astfel la marginalizare (cu o stranie voluptate, amintind de cea a propriului său personaj, doctorul Minda, din Îngerul de gips) nu reţin atenţia exegeţilor săi decât ca acccidente biografice.

În realitate, scriitorul observă ce se întâmplă în jurul său şi ia atitudine, îşi cunoaşte rolul în istorie, dar o face dintr-o perspectivă înaltă (în tradiţia lui Eminescu) fără legătură cu agitaţia politică zilnică a contemporanilor. (Îmi aduc aminte o discuţie a sa cu Alexandru Ivasiuc, într-o maşină pe care o şi conducea şi în care se mai afla Nicolae Manolescu, despre raportul dintre individ şi societate. Alexandru Ivasiuc, cu vocaţia lui de ideolog, avea o reprezentare geometrizată a societăţii, menţionând imprevizibilitatea reacţiilor individuale doar ca pe o problemă de teorie a probabilităţii şi de statistică, în timp ce Nicolae Breban vedea ca nimeni altul realitatea existenţei umane, este adevărat, o realitate abisală, descrisă cu o inteligenţă de o strălucire neagră, care părea clandestină în timpul comunismului.)

Documentul cel mai impresionant al interesului său (metafizic) faţă de istorie îl constituie eseul Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, scris la Paris, înainte de 1989, şi reeditat de curând de Ideea Europeană. "Aflat la Paris - explică Ovidiu Pecican, autorul unei prefeţe entuziaste şi subtile -, deci beneficiind de privilegiul perspectivei, Nicolae Breban s-a simţit somat să contemple Waterloo-ul societăţii româneşti strivite de Ťmesianismulť ceauşist. Şi a făcut-o cu gravitatea şi severitatea cu care, ajunşi la o răscruce, n