Se spune că ierarhizările, ,top"-urile, nominalizările şi premiile constituie cea mai bună reclamă pentru creaţia artistică. Probabil că e adevărat. Nimeni nu mai visează, astăzi, să scrie o capodoperă care să înfrunte secolele. Toată lumea visează Nobelul. Valoarea de piaţă a înlocuit valoarea pur şi simplu. Pe urma operelor, creatorii înşişi au devenit o marfă. Nu mai contează ce scrii, compui sau pictezi. Contează dacă eşti capabil să devii propriul tău agent de vânzări, prin televiziuni sau presa scrisă.
Am nutrit multă vreme iluzia că, odată intrată în atenţia mass-media-ei, cultura va cunoaşte o epocă de înflorire fără precedent. M-am înşelat profund. Statistic şi cantitativ, emisiunile dedicate culturii arată acceptabil. În ce priveşte eficienţa, aceasta tinde spre zero. E, desigur, şi vina realizatorilor. Nu poţi convinge decât pe cei deja convinşi de valoarea unei opere de artă dacă rămâi la formula adormitoare a mesei rotunde şi a discursului citit - cu sau fără har - de pe prompter. Cultura ar putea fi promovată eficient adoptând modelul filmelor documentar-militante din seria ,Mari români". Altminteri, dacă anchor-man-ul unei emisiuni culturale nu are carisma şi competenţa unei veritabile vedete, efortul e inutil.
Un element de care nu ţine nimeni seamă este dozajul. Important nu e doar cum, ci şi cât spui privitorului sau cititorului neavizat. Există, desigur, emisiuni culturale care te seduc din prima până în ultima clipă - ca de pildă, pastila zilnică a lui Dan C. Mihăilescu. Primejdia cea mare a unor astfel de programe e că dau senzaţia că ne aflăm mereu în faţa capodoperei. Nici la nivel de planetă - darmite în haotica noastră viaţă editorială - piaţa nu geme de evenimente editoriale cotidiene. Cunosc suficiente persoane care nu-şi încep ziua fără emisiunea lui Dan C. Mihăilescu, dar nici uneia nu-i trece prin minte să