Oamenii - autorii ! - care au întotdeauna dreptate, cei care rareori se înşeală în judecăţile lor, cei reputaţi a fi invariabil "judicioşi", au de obicei şi o altă reputaţie, ca un revers al medaliei, aceea de a fi, tocmai de asta, reci şi rigizi, aproape de nesuferit în a lor infailibilitate; cam neomenească la drept vorbind.
Filosoful şi marele jurnalist Jean-François Revel pare a fi unul dintre ei. Prima sa reputaţie - de judecător prob al evenimentelor - este mai mult decât întemeiată, a doua - cea a unei disgraţioase, inumane infailibilităţi - deloc, deloc...
Cel puţin de aici înainte, adică odată cu apariţia Memoriilor sale (Plon, 1997), lecturii căreia m-am abandonat - acesta-i cuvântul - vreme de o săptămână. Cartea se impunea. Se cerea imperios să fie, odată şi odată, scrisă, tocmai spre a dezminţi cea de a doua imagine, cea întrucâtva dizgraţioasă.
Omul care a avut şi are mereu dreptate, precum înaintea sa Raymond Aron, nu are el însuşi despre sine o astfel de reprezentare. Mărturiseşte din prima pagină, la cei şaptezeci şi trei de ani ai săi, după douăzeci şi cinci de cărţi tipărite şi după multe sute de articole, că nu e zi de la Dumnezeu în care să fie scutit de un geamăt, chiar aşa, geamăt de remuşcare, de un insuportabil regret. Regretul şi remuşcarea de a fi greşit, vai, de atâtea ori, de a fi cedat răului, superficialităţii, prostiei... Tocmai el - Jean-François Revel? Da, tocmai el, el şi nu altul, el ca atâţia alţii, el ca noi toţi.
Mărturisirea, mărturisirile îl umanizează. Dar îl umanizează mai ales şi încă mai mult altceva - textul însuşi, frază de frază, pagină după pagină - de o stupefiantă savoare, de un copleşitor "omenesc", un text vital fremătător. Atât de "seriosul" Revel ştie cât de neserios este să te iei mereu în serios... Cea mai izbitoare dintre calităţile gravului editori
