Romanul lui Ion Druţă Povara bunătăţii noastre (I, 1961; II, 1968) are în literatura basarabeană statutul privilegiat pe care l-a avut până de curând (şi nu prea cred că-l mai are) romanul Moromeţii (I, 1955; II, 1967) de Marin Preda. Destinul comunităţii rurale din satul Ciutura, judeţul Soroca, este urmărit de prozatorul basarabean din anii de dinainte de Primul Război şi până în 1945, în prima parte, iar în a doua sunt înfăţişate efectele colectivizării. }ăran sărac, Onache Cărăbuş, figura simbolică a gospodăriei ţărăneşti din perioada interbelică, are aceeaşi fire independentă şi acelaşi conservatorism ca Ilie Moromete, nu însă şi acelaşi spirit ironic incisiv. De altfel, critica de la Chişinău îl raportează pe Ion Druţă mai frecvent la Mihail Sadoveanu decât la Marin Preda. Ca filiaţie recunoscută de autor, atmosfera moldovenească este predominantă în euforia tradiţionalistă a naturii, a sentimentalismului liric, a etnografiei şi în elogiul satului arhaic. Referinţele de situare mai adecvată ar fi, din punctul de vedere al cititorului din România, Zaharia Stancu din Desculţ, pentru excesul liric şi efortul extenuant al muncii, şi Geo Bogza din Cartea Oltului, pentru tendinţa de monumentalizare a naturii. Referinţele sunt stilistice, nu tematice. Sunt posibile repere de situare, nu influenţe. Dar să acceptăm, ca un loc comun impus de critica basarabeană, sadovenismul prozei lui Ion Druţă, constând în cultul tradiţiei, ritualismul gesturilor, mistica anotimpurilor, perspectiva paseistă, filosofia sceptică şi fatalistă. Fenomenele naturii (ninsoarea, ploaia, seceta, furtuna, căldura toropitoare a verii, nopţile fără lună) sunt proiectate mitologic. Faptele agricole ale ţăranului (aratul, semănatul, prăşitul, cositul, culesul recoltei) sunt evenimentele unei vieţi arhaice şi factori de echilibru cosmic. Peisajul geografic (pământul locului, câmpia, pădurea, Nis