Teatrul de animatie – un gen pe nedrept neglijat adeseori. Cu atit mai putin este cazul acum, cind manifestari de tinuta i-au pus in evidenta valente si forme. Festivaluri precum Povesti pentru copii si oameni mari, din octombrie, de la Alba Iulia, cel din noiembrie de la Teatrul Puck din Cluj si cel abia consumat, Bucurii pentru copii. Spectacole de colectie, organizat de Teatrul Tandarica din Bucuresti, au lasat ecouri puternice. Fiecare dintre ele a fost inca o ocazie de evaluare a starii actuale si a directiilor spre care se indreapta miscarea de animatie. Discutii informale, preocupari si chiar un colocviu in toata regula au incercat sa precizeze aceste lucruri.

Momentul pare oportun pentru a readuce chestiunea in atentie, odata cu noul val de directori proaspat instalati la Arad, Cluj, Constanta, Craiova, Ploiesti, care se alatura celor cu state vechi in functie, dar si cu schimbarea de statut – din sectii ale teatrelor de drama in institutii independente – a teatrelor de papusi din Constanta sau Ploiesti, de pilda. In aceste conditii, se mai poate vorbi despre o trasatura comuna la nivel managerial? Probabil ca da. Se pot face afirmatii cu grad mare de acoperire si marja destul de mica de eroare. Ideea ca miscarea autohtona de animatie se adreseaza aproape in exclusivitate copiilor e una dintre ele. De aici decurg avantaje greu de neglijat, atit la nivel de marketing, cit si la cel repertorial, anume: sistemul de abonamente in scoli si gradinite care functioneaza peste tot si asigura un public platitor constant cinci zile pe saptamina, dar si optiunile repertoriale, construite destul de fidel pe curricula scolara pentru clasele primare. Succesul ciclului de adaptari dupa povestile lui Ion Creanga de la Tandarica sta marturie in acest sens. Titlurile celelalte sint putin mai riscante, dar se poate conta pe unele „mai exotice“ si pe programar