Agasat de blocajele din trafic, veşnic în întârziere, privind în gol, posac, prin ferestrele murdare ale autobuzelor şi tramvaielor supraaglomerate sau alergând cu disperare spre o gură de metrou, bucureşteanul de azi nu mai are ochi să admire frumuseţea unor clădiri din altă epocă, devenite blazoane ale oraşului. Atunci când, împovărat de grijile de tot felul, mai apucă să ridice privirea din pământ, locuitorul de azi observă cu groază cum zone care îi erau familiare au fost rase de pe faţa pământului pentru a face loc înălţării peste noapte a vreunui mastodont cu geamuri opace. Se familiarizează repede cu noul peisaj şi, în scurt timp, uită şi el ce a fost pe respectivul amplasament în urmă cu câţiva ani.

Mai există în Bucureşti locuri în care, un răgaz de reflexie îţi poate aduce fiorii întâlnirii cu istoria. Privind, să zicem, Palatul Băncii Naţionale, construit în stil neoclasic de Albert Galleron şi Cassien Bernard, între 1883 şi 1885 îţi poţi imagina pentru o clipă că exact în acel punct au stat şi s-au bucurat de aceeaşi privelişte Eminescu sau I.L. Caragiale, în drumurile lor spre redacţia ziarului ,Timpul" de pe strada Covaci. În amintirile despre Eminescu se vorbeşte şi despre faptul că acesta era un împătimit al concertelor găzduite de Ateneul Român, a cărui construcţie a fost terminată în anul 1888. Concepţia arhitectonică este rodul colaborării dintre acelaşi Albert Galleron cu arhitecţii români Leonida Negrescu şi C. Băicoianu. Ne putem lesne imagina încântarea poetului-ziarist în faţa splendorii majestuoase de sub cupola Ateneului Român. Imediat după moartea lui Eminescu au apărut alte clădiri emblematice ale oraşului, admirate de oameni intraţi demult în cărţile de istorie ale neamului: Splendidul Palat al Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni (CEC), construit între 1896-1890 pe baza planurilor arhitectului francez Paul Gottereau, Pala