M-a durut vestea morţii lui Lucian Raicu, sau Bernard, cum era numit de cei foarte apropiaţi. Citeam de câteva ori, scrisorile lui republicate în România literară, scrisori subtile care nu-şi pierduseră prospeţimea, amintind de criticul rafinat, enigmatic, din tinereţea mea.

Eram studentă încă şi locuiam într-o odăiţă din mansarda doamnei Lidia Unaniam, cu Nichita, odăiţă în care el, uneori, îşi invita colegii de la redacţia României literare unde lucra atunci.

într-o vară când toţi pomii din curtea de pe strada Grigore Alexandrescu numărul 28(?) erau bogat înfrunziţi aruncând umbre mişcătoare pe cimentul gri din faţa casei în care locuia familia Aurel şi Stela Covaci, mă întorceam de la cursuri decisă să mă strecor pe furiş, să nu mă vadă nimeni şi să mă arunc imediat în studiile de lingvistică ale îngrozitorului profesor Poalelungi.

Geamurile erau deschise şi se auzeau voci de bărbaţi pline de bucurie copilărească. Nichita m-a văzut, m-a strigat, eu am mers mai departe în fundul curţii unde se găsea casa doamnei U. Dar Aurel a venit după mine şi m-a convins să vin şi eu la ei. Toată dimineaţa făcuse coadă la aprozar şi reuşise să cumpere doi saci de cartofi, unul era pentru noi. Cumpărase şi vin alb, şi mă invita şi pe mine la cartofi fierţi, cu unt şi pătrunjel. Erau zilele grele care puteau să-şi piardă greutatea şi să devină imponderabile dacă noi ne adunam jucând mimuri sau pantomime, un fel de scurte comedii (ca la greci şi romani!) prin care se exprimau idei şi sentimente fără cuvinte, numai prin gesturi şi mimică.

Intrând în camera mare în care trona biroul de stejar al lui Aurel, l-am zărit pe Lucian Raicu: şedea pe un scaun, ţinând o ţigară în mâna dreaptă în timp ce stânga era întinsă graţios pe spătarul unui scaun gol pe care am fost imediat invitată să mă aşez.

Eu nu jucam ,mimu