10 ianuarie 1971
9,30. Autogară, sala de aşteptare. Maşina pentru Chicago trage la peron abia peste o jumătate de oră. Până aici am venit cu taxiul, ca să nu ne rătăcim, din necunoaştere, în Iowa City. N-avem mărunt. Schimbăm şi pierdem vremea la jocurile mecanice. El trage la rame, eu doar mă uit cum joacă şi pune pasiune maximă, şi se ambalează ambiţionând, nu cumva să piardă. Fără chef, privesc împrejur sala. Pe trei rânduri, câte patru fotolii de nichel şi plastic roşu. Lume puţină. Se aude taxatorul automat de tichete. Linişte. Nerăbdător, Adrian se plimbă, mută bagajele, iese pe-afară. în faţă, o fabrică cu plafoane de sticlă. Suntem pentru prima oară în această zonă a orăşelului. O crainică anunţă sosirea maşinii de Cedar Rapids. Sala se goleşte şi parcă se face mai frig. Avem o imensă valiză galbenă. O predăm la bagaje. îmbarcarea ei nu ne priveşte, există un serviciu special, care intră în costul tichetului. }ăcăne o maşină de calculat, apare un călător. Pe pereţi afişe publicitare, reclame, peisaje de vis. Ne-am blazat, nu le mai dăm atenţie ca la început. America are ticurile ei. îşi fac apariţia două chinezoaice. Râd subţirel, dar vorbesc între ele neverosimil de gros. Ne vine să râdem şi le întoarcem spatele. Se amuză şi ne amuză. Afară, zăpadă murdară, un telefon insistent, voci, câţiva tineri pletoşi cu cizme la modă din piele de porc. Şi câţiva vârstnici îmbrăcaţi în haine de stofă în carouri mari viu colorate. Bagaje elegante pe pardoseala mereu ştearsă de zăpada adusă de noii sosiţi. Adrian se plimbă preocupat, cu mâinile la spate, nerăbdător. Apare şi autobuzul, dar mai e până când ne vom urca. Brusc toată lumea începe să vorbească tare. Tălpi lipăie, ziarele groase sunt închise cu mare foşnet, cele mai multe sunt aruncate la coş. E duminică...
11,15. Oprim în Dubuque. Orăşel urât, stilul străvechi ameri
