Sora noastră mai mare întru francofonie, a cărei principală companie clasică de balet este aceea a Operei din Paris - care nu ne-a mai vizitat de patruzeci de ani - ne-a adus-o din nou pe scena Sălii Palatului, cu un recital, intitulat pretenţios - dar credeam noi, iniţial, îndreptăţit - Stelele Baletului Operei din Paris. Numai că aici, în Estul Europei (conform programului de sală, cu acelaşi recital au fost şi la Belgrad), baletul parizian a venit cu un repertoriu prăfuit, alcătuit, în principal, din lucrări create în anii ^40, ^50 şi ^60 ai secolului trecut, unele chiar mai vechi de secol XIX, Don Quijote (1869) şi Raymonda (1898), coregrafiile lui Petipa, fiind reîmprospătate ulterior de Nureev în 1966 şi respectiv 1964. Norocul nostru sunt mijloacele de difuzare a informaţiei de astăzi, precum canalul TV Mezzo, care ne ţine la curent cu montările cele mai noi şi mai interesante ale acestei instituţii artistice de prestigiu, din ţara unde, pentru prima dată în lume, s-a înfiinţat o Academie de Dans, în 1961, sub Regele Soare.

Incontestabil, în prima parte a spectacolului, solişti ca Isabelle Ciaravola şi Karl Paquette (în Raymonda de Nureev), Nolween Daniel şi Mathieu Ganio (în Ceaikovski Pas de deux de Balanchine) şi Myriam Ould Braham şi Stéphane Bullion (în Romeo şi Julieta de Mac Millan), au pus în evidenţă acurateţea tehnică specifică şcolii franceze de dans, dar au fost departe de a depăşi media acestei şcoli, prin impregnarea liniei clasice cu o personalitate care să o facă să strălucească. Au fost poate prea grăbiţi să-şi facă spectacolul de la Bucureşti - aşa cum ne spune tot programul de sală - între spectacolele pariziene din ajun şi cele din a doua zi, spre care au plecat în aceeaşi noapte din România.

O notă aparte a adus coregrafia lui William Forsythe, de acum şi el un ,clasic" al dansului modern pe poante, prin f