Dacă în România a mai rămas ceva de trădat, e bine. Înseamnă că ticăloşii, securiştii, hoţii şi dobitocii care au avut un cuvînt de spus în conducerea acestei ţări au mai uitat ceva pe fundul sacului. În ţara asta, elitele conducătoare au o vocaţie istorică a trădării. De la pîrîtorii la Stanbul împotriva domnitorului, uns cu insemne turceşti după ce el însuşi îşi dădea predecesorul în gît prin intrigi sau peşcheşuri, pînă la protagoniştii întîmplărilor recente, care au vegheat la devalizarea României.

Numai aici, după cel de-al Doilea Război Mondial, paraşutaţii la putere din ordinul Moscovei au fost la fel de nemernici sau chiar i-au întrecut pe reprezentanţii ocupantului sovietic. În timp ce goleau sîrguincios ţara, pentru a plăti, ca premianţii, datoriile de război, au umplut puşcăriile şi şi-au ucis compatrioţii, într-un regim de teroare şi exterminare mai eficient decît în toate statele europene care s-au trezit în lagărul roşu.

Ceauşescu a participat din plin şi el la aceste nemernicii, înainte de a intra în rolul de şef de stat naţionalist. Capitolul său personal în istoria trădării naţionale a început în 1968 cînd a deturnat şansa, unică pentru un lider comunist dintre sateliţii Moscovei, a cărui ţară nu era ocupată de garnizoane sovietice, de a transforma totalitarismul impus într-un regim acceptabil. Ceauşescu a trădat interesul naţional şi în chestiuni mai pipăibile, după ce i-a intrat în cap că România e el. Acest cretin sinistru a trădat România cumpărînd din Anglia un avion expirat, în schimbul unei plimbări cu regina în caleaşcă. A trădat ţara mizînd prosteşte pe revoluţii africane pe care le-a alimentat cu armament, după călătorii de lucru în ţări de unde România n-a primit în schimb decît onorurile cu care a fost primit Ceauşescu. Dar cel mai vizibil act de trădare comis de Ceauşescu a fost cel al marii ignorări a i