Descopar, in caietul meu de insemnari sporadice, note pe care, dintr-un motiv sau altul, n-am reusit sa le integrez in secventele anterioare. Nu stau acum sa examinez de ce orice discurs, nu doar productia industriala, lasa in urma lui resturi de materiale, fragmente eventual refolosibile, rebuturi.

Citind aceste secvente lasate pe dinafara, descopar printre altele si faptul ca sentimentul initial care a dus la declansarea prezentelor constatari si observatii despre lumea in care traim a fost intr-o oarecare masura tradat. Discursul meu se indeparteaza prea mult de lumea concreta, nu face nimic pentru a-i colectiona sistematic – prin exemple cotidiene – disfunctiile si instrumentalizarile externe, teoretizeaza citeodata in gol, da verdicte si nu exclude pornirile lamentative. in plus, conceptele imi vin in intimpinare cu o forta de atractie la care mi-e greu sa rezist.

Dar cum sa ataci postmodernitatea cu propriile ei arme? Cum sa-ti invingi inadecvarile si sa arati ca planul tau de bataie nu urmareste neaparat o victorie, ci doar clarificarea, definirea si redefinirea unor granite pe care nu le poti ignora? Nu sta oare in natura postmodernitatii si aceasta dorinta de a examina lucrurile si de a le pune diagnostice – multe dintre acestea de-a dreptul ingrijoratoare – pentru a le lasa in cele din urma asa cum sint, macinate de maladiile lor fara leac? N-ar trebui sa vedem tocmai aici viciul propriei noastre gindiri, care stie ca nu mai poate sa construiasca proiecte noi, stabile si modelatoare, dar nici nu se resemneaza sa accepte ceea ce a fost construit deja si pare sa fi fost depozitat iremediabil in biblioteca si muzeul unei lumi deja definite?

Pina si ideea de a-ti rasturna din cind in cind pe masa cosul cu hirtii rupte sau de a-ti recicla „documentele“ aruncate in recycle bin e o gaselnita numai buna pentru lumea de azi.

*

Nu ne