Basmul cult de factură ironică şi filosofică are în literatura de limbă germană o îndelungată tradiţie, interesul mereu viu pentru acest gen fiind datorat nu în ultimul rând faptului că, de la Wieland şi Goethe la autorii contemporani, aproape toţi scriitorii importanţi i s-au dedicat. Romanticii au pus basmul chiar mai presus de alte genuri. Lor li se datorează şi sublinierea unor trăsături moderne ale basmului: ambivalenţa personajelor, împotrivirea la banalitatea şi standardizarea cotidianului (începute prin domnia ,cifrelor şi figurilor" cărora Novalis le opunea poezia şi iubirea), efectul de distanţare faţă de propria povestire prin ruperea iluziei epice şi ironie. În plus, datorită lumii în care trăim, cu destule ameninţări ecologice şi standardizare, cu un ritm de viaţă care ne îndepărtează din ce în ce mai mult de natură, armonie şi interiorizare, în literatura vestică a ultimelor două decenii interesul pentru basm pare a fi devenit terapeutic. Astfel se explică succesul cărţilor lui Michael Ende, sau al seriei Harry Potter (care revine la idei de morală tradiţională, însă nu didactic, ci antrenant, prin îmbinare a vrăjitoriei cu tehnica de ultimă oră).

Cunoscutul istoric literar şi germanist Wolf Wucherpfennig (n. 1942), profesor la universităţile din Freiburg i.Br., Cincinnati, Gent, Göttingen ş.a., nu a rezistat nici el ispitei de a transpune tot ceea ce ştie ca teoretician în basme scurte - un fel de pilule ironice şi în acelaşi timp melancolice. Autor al unei ,Istorii a literaturii germane de la origini până în prezent" (Geschichte der deutschen Literatur. Von den Anfängen bis zur Gegenwart, Klett, Stuttgart) studiată la toate universităţile lumii şi de numeroase ori reeditată, al unor monografii precum ,Cultul copilăriei şi iraţionalismul în literatură de la 1900" (Kindheitskult und Irationlismus in der Literatur um 1900, Wilhelm Fink,