Problema, cu o operă de a cărei sursă literară nu poţi face abstracţie, este că obligă (sau ar trebui să oblige) la o viziune scenică care să ţină seamă de punctul de pornire. Şi totuşi, regizorii de mult lasă frâu liber unei inventivităţi nu totdeauna justificate logic, estetic sau muzical. De aceea zvonistica ce a precedat premiera operei Nunta lui Figaro într-o versiune mai puţin obişnuită la noi - o coproducţie internaţională - mi-a trezit o oarecare suspiciune. Şi nu mică mi-a fost satisfacţia în faţa unui spectacol plin de savoare şi prospeţime.

Evenimentul a fost prilejuit de aniversarea a 85 de ani de la înfiinţarea Operei Române ca instituţie de stat, în 1921, şi face parte dintr-o serie de festivităţi. Iar coproducţia alătură teatrului bucureştean, Opera Naţională Timişoara şi asociaţia vieneză C.E.E. Musiktheater (,Teatrele muzicale din Europa Centrală şi de Est") care susţine proiecte multinaţionale în sprijinul scenelor respective (colaborări, schimburi, dotări, investiţii, burse pentru cântăreţi); şi nu este greu ca printre iniţiatorii ei să recunoşti prezenţa lui Ioan Holender, cu marea lui iubire pentru oraşul natal - Timişoara, în care s-a realizat chiar primul proiect (investiţii în clădire şi o premieră).

Dar revenind la Nunta lui Figaro: prima distribuţie (sunt două alternative) se distinge prin spiritul de echipă şi omogenitatea date de tinereţea interpreţilor (concordantă cu vârstele eroilor)şi de un travaliu amănunţit. Fără îndoială, scena a fost dominată de cuplul Susanna -Figaro. Laura Tătulescu este o Susanna încântătoare, cu voce limpede şi flexibilă, bine instalată în disciplina stilului mozartian, feminină şi graţioasă, iar Ionuţ Pascu are fizicul şi dezinvoltura personajului, dublate cu muzicalitate de un timbru generos. Mai puţin reliefată este perechea aristocrată: Simonida Luţescu este frumoasă, credi