Poezia lui Nicolae Labiş (1935-1956) îmi pare a se înscrie sub semnul unui veritabil simbol totemic: cel al căprioarei (cerbului, ciutei, gazelei) care trezeşte în cititor un amestec de imagini, privind desăvârşita şi suava inocenţă pândită de moarte. Spaţiul simbolic al cervidelor este foarte întins, în toate civilizaţiile moarte sau vii ale planetei. Poetul din Mălini va fi avut cunoştinţă de aceste aspecte; în creaţia sa sunt exprimate sau subînţelese unele dintre ele. Nu apare - sau trebuie doar dedusă - simbolica fecundităţii, a ritmurilor creşterii, a renaşterilor. E abundent prezentă imaginea fricii legată de cea a velocităţii.
În Asia de Sud-Est (Cambodgia), acest animal solar e sacrificat pentru a obţine ploaia! Iată o tulburătoare asociere posibilă, indirectă, cu uciderea căprioarei labişiene pe fondul teribilei secete postbelice... Capodopera Moartea căprioarei a fost scrisă şi publicată la nouăsprezece ani, în 1954!
,Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol. (...)
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea. (...)
Cu foşnet vestejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am
şters."
Copil, poetul din Mălini va fi asistat la această dramă, într-o seară a atrocei veri 1946. Moartea căprioarei povesteşte izbânda cinegetică a unui învăţător de ţară, într-o regiune împădurită din Bucovina, care împuşcă un aseme
