O adunare de greci antici a stat toată noaptea să-l asculte pe Homer. Dimineaţa, cu minţile învîrtejite de şoldurile unduioase ale lui Calypso, de înşelătoarele cîntări oftate, vorbind de plăceri globulare, ale lui Circe, de zăngănitul de groază al armelor şi, mai presus de toate, de o mahmureală clasică la nivel mondial, publicul tipic homeric a purces împleticit spre casă, prin iarba înrourată a colinelor egeene, transformat în fervent adept al poeziei epice. Înainte de a adormi, ascultătorii au stat cu ochii lor injectaţi ţintuiţi pe marea de culoarea vinului purpuriu, implorînd-o pe Atena să le pună capăt vieţii acolo, pe loc.

Noi nu semănam deloc cu acest public homeric, dintr-o raţiune foarte simplă: eram pe drum şi nu beam vin. Cu toate acestea, preţ de unsprezece ore am ascultat ca vrăjiţi valurile vocii profesorului Stanley Lombardo care spunea povestea lui Odysseus şi a Odysseei sale, apoi pe cea a eroilor troieni din Iliada. Profesorul Lombardo a tradus de la capăt nemuritoarele epopei şi s-a scufundat într-atîta de adînc în cuvintele lor, încît vocea lui părea la fel de adevărată ca şi colinele şi văile pe care le traversam. Vocea lui ştie poveştile şi farmecele lor nemuritoare şi sună în urechile întregii lumi ca aceea a unui bard din vechimi. Nici Homer însuşi nu s-ar fi descurcat mai bine. Cel puţin nu în engleză, o mie de ani mai tîrziu.

Diferenţa, cum vă spuneam, era că nici un strop de vin nu ne-a umezit buzele, în timp ce valuri de vin scaldă buzele eroilor homerici. Oricare ar fi situaţia în care se trezeşte Odysseus, fie ea o furtună furibundă stîrnită de pizma divină sau un desfătător ospăţ dat în onoarea lui de oameni uimiţi de măiestria poveştilor sale, se aduce vin şi este dat pe gît. Cînd e ca bucatele să fie pe sfîrşite, mai întîi se măsoară cît vin, apoi cît ulei a mai rămas. Homer însuşi, repovestind istoriile şi aventuri