Au venit şi vin sărbătorile, aşa că, pe lîngă politică şi sport, se vorbeşte enorm de mult despre daruri. Aşteptate, plănuite, oferite. Oferite abundent ca publicitate pe canalele TV ori în broşuri care îţi înfundă cutia poştală, alunecînd pe jgheaburi electronice, dominîndu-te din înaltul cearceafurilor-reclamă ale Capitalei ori de pe panourile televizoarelor în magazine. Oferite spre cumpărare în vitrine cochete, în halele supermarketurilor, pe tarabe în stradă, drept specie intensificată a consumului. Darurile sînt în preajma noastră, ne înconjoară, ne asaltează. Sînt o temă de actualitate, o temă vedetă. Cam obositoare totuşi cînd e însoţită de atîta promoţie, cînd devine "datorie de consumator", obligaţie dictată, în cor, de toate mediile şi pe toate vocile. Dar obligaţia a fost dintotdeauna o componentă a darului. El are o paradoxală condiţie, alcătuită din gratuitate şi exigenţă. Ştim cu toţii că darul nu e dar dacă îl dobîndeşti pe drept, pentru meritul, strădania, prestaţia sau banii tăi. Plăcerea şi farmecul darului - care ne înfioară mereu aşteptarea - vin din faptul că el îţi aduce ceea ce nu ai deja, ceea ce nu eşti încă. Darul cel mai frumos este cel care nu ţi-a trecut niciodată prin minte şi care, odată primit, ţi se potriveşte perfect. Darul izbutit împlineşte o latenţă din tine, te lărgeşte pe tine însuţi. Însă gratuitatea darului, a oricărui dar, ne aduce, chiar prin sine, ceva important: ne scoate din determinismul schimbului curent, din lanţul acţiunilor şi reacţiunilor previzibile, din mecanismul "cuvenitului". Orice dar aduce, între cel ce dă şi cel ce primeşte, un abur de graţie. Iar zarva mediatică îi tulbură darului graţia şi gratuitatea, aşa cum îi tulbură şi exigenţa. Fiindcă darul nu e dar pînă la capăt, dacă - fără a fi fost în vreun fel meritat - nu stîrneşte în primitor un răspuns, o responsabilitate.
O anecdotă spune că un
