Romania oranj e, nici mai mult, nici mai putin, aidoma tancului din parabola aderarii. O tara descalecatoare din purpuriul Romaniei comuniste, cu identitate confuza si difuza; cu conflicte deschise intre generatii care se vaneaza reciproc si isi imputa, una alteia, vini reale sau imaginare. Desi, recent, a implinit doi ani, Romania oranj merge inca de-a busilea spre salonul unde o asteapta Coana Europa si alte rubedenii indepartate. Nazbatiile tancului, cu vocatie francofona resuscitata abia acum, i-a exasperat pe toti in asa hal, incat matusile, unchii si verisorii sai de la Bruxelles si-au zis ca mai bine-l iau la ei, sa-i corecteze proastele obiceiuri, decat sa-l lase in continuare la Maica Rusia, in tovarasia unei doici care duhneste a votca si-a trotil. Si Putin a "poloniu 210". In noua familie de adoptie, chiar daca, un timp, prichindelul isi va mai sterge mucii cu maneca si nu va nimeri intotdeauna olita, educatia lui va fi atent supravegheata si, usor-usor, va invata nu numai sa tina tacamurile, ci si sa respecte programul fixat cu strictete occidentala. Un copil neglijat, cu iesiri necontrolate si cam necioplit, a carui crestere fusese influentata de exemplul nefast al vecinilor. O crestere la voia intamplarii, ce-i ascutise insa istetimea si instinctele, transformandu-l intr-o mica salbaticiune simpatica si imprevizibila, cu posibilitati nebanuite. (Unii, niste pezevenchi de macaronari, impinsesera, totusi, prea departe ocara xenofoba scriind, in toamna, ca romanii sunt "O etnie ce apare mereu la Cronica Neagra, rasa cea mai violenta, periculoasa, capabila sa ucida pentru un pumn de maruntis. Ei nu se tem de nimic, dispretuiesc chiar si viata copiilor si a femeilor, actioneaza mereu in grup pentru a-si duce la bun sfarsit nenumaratele activitati criminale". Culmea, dar romanii s-au plans dintotdeauna de dezbinarea neamului si nu de solidarizarea in jur