Dupa toate cele intâmplate luni in parlament, am ajuns sa vorbim mai mult despre Vadim Tudor si ce a facut el decât despre condamnarea comunismului si ce a insemnat acest moment. In definitiv, Vadim Tudor si-a atins scopul: a acaparat inca o data atentia si spatiul public. In grupul de la balcon la care urla presedintele PRM se aflau Ion Diaconescu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu si Horia Roman Patapievici. Trei generatii diferite de oameni, care au avut insa un singur lucru in comun: comunismul i-a exclus din spatiul public, le-a interzis statutul de cetateni. Ion Diaconescu a fost cetatean al României interbelice, implicat politic. Fapt pentru care a platit cu ani grei de inchisoare, canal si torturi. Eliberat o data cu detinutii politici atunci când comunismul era deja prea bine instalat pentru a-i mai fi frica, Diaconescu a fost haituit in continuare, urmarit si controlat, pentru ca locul sau nu mai era in acea Românie. Plesu si Liiceanu au trait o altfel de izolare. Elevi ai lui Constantin Noica, au participat la cercul de filosofie al acestuia de la Paltinis. Noica avea ideea de a forma câtiva tineri prin care sa salveze spiritualitatea in acele vremuri de groaza. Marginali intr-un sistem in care nu isi aveau locul. Mai tânar decât ei, Patapievici a ales si el izolarea in lecturi si in grupul de prieteni. Era un anonim dintre multii care nu aveau de-a face cu regimul Ceausescu, nu era cetatean al acelei tari. Nici el nu isi avea locul in România controlata de acel regim. In schimb, acea Românie apartinea nomenclaturistilor, securistilor si poetilor de curte. Si atunci, ca si acum, Vadim Tudor era o vedeta. Scria poezii laudative pentru Elena Ceausescu. Lucra la revista „Saptamâna“, unde erau porcaiti cei care ridicau capul impotriva regimului. Pe lânga urmarirea Securitatii, umilirea publica din „Saptamâna“ functiona ca o bariera: disidentii trebuia izolati si