Anul acesta am hotărît, ca şi anul trecut, că nu voi "face" brad. Nu e o formă de protest faţă de "spiritul sărbătorilor" de care ar trebui să ne lăsăm cu toţii cuprinşi, nici o formă de răzvrătire faţă de tradiţii. Pur şi simplu mi se pare că aş fi ipocrită, dacă aş da aproximativ 1 milion de lei pe un brad, plus podoabe, identice cu cele din pomul vecinilor (bani pe care i-aş putea folosi în alte scopuri) şi mi-aş împopoţona casa cu el pentru doar două săptămîni. Poate că în seara de Ajun l-aş privi cu un soi de admiraţie de sorginte mic-burgheză, poate că aş îngîna de complezenţă şi cam fals "O brad frumos!", însă după trei zile, ar face deja parte din decor, după alte şapte, ar începe să se scuture şi aş fi nevoită să mătur de trei ori pe zile, iar după încă zece, ar îngroşa rîndurile de brazi despuiaţi şi uscaţi de la ghenă, pe care nu-i ridică nimeni pînă pe 20 ianuarie, deoarece chiar şi gunoierii îs prea mahmuri şi îmbuibaţi pentru a munci, şi aş trece zilnic indiferentă pe lîngă el, fără vreun regret de genul "ăsta a fost bradul meu!".

De ceva ani încoace mi se pare că, mai ales în Bucureşti, sărbătorile de iarnă, preasfinte, preavesele, multaşteptate şi cum or mai fi ele, au cam luat-o razna... Nu-ştiu-cine presupune că sîntem mai buni, mai generoşi, mai blînzi, aşadar putem să înghiţim absolut orice: de la caltaboşi la colinde în exces, de la filme proaste la TV, aceleaşi din anii trecuţi, la reclame cu moşi sub toate formele şi înfăţişările imaginate vreodată de copywriteri, de la alcool în cantităţi nepermise la blocaje de trafic, de la artificii la starea de asediu imprimată în oraş de către pocnitorile care tot se vînd, pe sub mînă. Sînt convinsă că astfel de lucruri se întîmplă în majoritatea capitalelor europene, însă parcă niciodată, în timpul anului, oraşul numit Bucureşti nu are acest aer sufocant de bazar unde-se-vinde-orice, ca în pre