Prietenul N.C. Munteanu a descoperit in arhiva personala acest text transmis la Radio Europa Libera (in octombrie 1985). Partea finala ramane de o stringenta actualitate! Ajunsesem de curand in Occident, in vara lui 1977. M-am intalnit intr-o seara la Paris cu un ziarist care se interesa de pro­blemele romanesti. Am discutat, de una, de alta, pana la un ceas inaintat al noptii: nu mai ajun­geam sa ne despartim. Intr-un tarziu, am hotarat totusi sa ne spunem la revedere! Tinandu-si mana in­­­­tr-a mea, omul a soptit: “Doctore! Spune-mi te rog de ce boala sufera Ceausescu?”. Intrebarea lui m-a fulgerat. O clipa, o cli­pa doar, am de­venit putin rigid. I-am ras­puns: “Sunt impotriva folosirii psihia­triei in scopuri politice”. Ne-am strans mainile si am disparut in directii diferite. Ca doctor, intr-adevar, sunt chemat sa ingrijesc bol­na­vii. Oricine ar fi ei, mici si mari ai acestei lumi, avuti sau saraci, oa­meni ale caror idei le impartasesc, ca si altii cu opinii cu totul diferite de ale me­le. Misiunea mea nu e sa le agat de gat etichete cu diagnostice. Acestea au un rost numai in masura in care justifica o te­rapeutica. Nu e mai putin adevarat ca omul caruia un ciudat destin istoric i-a incredintat soarta Romaniei pune o problema psihologica destul de grea. In cateva mi­nute voi incerca sa o schitez. Pentru a intelege “cazul”, trebuie sa urcam mai sus, in generalitate. E vorba de­spre transformarile psihice pe care le sufera cel care detine puterea cea mai inalta intr-un stat. Conditia puterii supreme e in genere un factor de perturbare pen­tru om. Sentimentul grandorii o ia re­pede pe dinaintea datoriei de servitor al su­pusilor sai. Impotriva acestei tendinte, as zice firesti, vin sa se aseze, atunci cand exista, institutiile democra­ti­ce, care garanteaza, in functie de trainicia lor, un anu­mit echilibru intre conducator si su­pusi. Mai intervine si un factor