Umilinta e o forma de coexistenta largita pina la indecenta. Participantii sint, de regula, persoane cunoscute, de acelasi singe si de aceeasi limba. De regula, sub pretextul binelui si cu promisiunea fericirii.
Umilinta, adevarata umilinta e, deci, o ocupatie interna, o invazie in care invadatorul cunoaste tot, pentru ca e de-al casei si se misca slobod si colegial prin spatiul vietii noastre. Ocupatiile straine stri-vesc, ocupatiile interne umilesc prin familiaritate.
Asta au inteles si asta au incercat sa curme, cu un instinct mai rar decit ne place sa credem, anonimii fundamentali de la mijlocul lui decembrie 1989.
Nu o mai putem afla de la sursa, pentru ca majoritatea au fost ucisi, iar posteritatea a incaput pe mina unei alte forme de coexistenta, nu mai putin umilitoare, dar infinit mai bine inarmata si mai abila: prezentul postcomunist al unei societati in mod esential lipsita de autonomie.
Decembrie ’89 a pus in mormint o mina de oameni care isi recistigasera libertatea, cu citeva ore inainte de a fi gasiti de glont. Am pierdut, astfel, mai tot ce ne-ar fi dat puterea de a merge mai departe si am cistigat o iluzie comoda: victoria asupra comunismului.
Intr-adevar, decorul a fost sfisiat. Secera si ciocanul, Congresele, Ceausescu, discursurile rincede, geniul fizico-chimic al Tovarasei au fost date focului si amneziei.
Aceasta zona de interes muzeal e utila, trebuie rememorata in scoli, dar e esential moarta, la fel de moarta, desi nu la fel de ridicola, ca sabia lui Stefan cel Mare si eventual Sfint sau frontul antipersan organizat de Dromichete. Aici, liceenii, proprietarii de iPod-uri si alte intrupari ale vitezei cu care istoria isi ticluieste indiferenta au dreptate.
Nimic si nimeni nu ii poate forta sa comemoreze interior fapte care nu fac parte din amintirea traita. Si ex
