Descoperita ca subiect public imediat dupa 1989, rezistenta armata anticomunista a devenit destul de repede una dintre cele mai frecventate teme ale istoriei recente a Romaniei, alaturi de Gulagul romanesc si de Securitate. Ani de zile s-a scris in registre diferite despre subiect, de la apologiile datorate supravietuitorilor pana la denigrarile venite dinspre masivul contingent al fostilor angajati ai Securitatii. Istoricii s-au apropiat si ei de acest subiect, multi preferand doar sa publice documente sau sa le prelucreze sumar, altii incercand sa inteleaga, secvential, ce a fost in mod veridic rezistenta armata anticomunista. Rezistenta armata anticomunista a inceput la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, ca urmare a patrunderii trupelor sovietice in Romania, si a durat pana la inceputul anilor ’60, cand ultimii partizani/fugari izolati au fost capturati sau ucisi. Desi fenomenul a fost inregistrat in diferite zone ale tarii, el a cunoscut cea mai mare intensitate in regiunile montane. Una dintre zonele in care fenomenul rezistentei armate anticomuniste a atins cote deosebite a fost cea a Muntilor Apu­seni. Oamenii din zona au facut cu­nos­tin­ta dupa 1947-1948 cu actiunile derulate de statul comunist pentru preluarea controlului total asupra societatii. Masu­ra “nationalizarii” padurilor detinute de per­soane fizice, comunitati rurale, so­cie­tati caritabile etc. i-a afectat in cea mai ma­re masura pe oamenii din regiunile mon­tane, lipsiti de alte posibilitati de exis­tenta. Locuitorii din Muntii Apuseni, asa-numitii moti, traiau de sute de ani din exploatarea padurilor si, in unele locuri, a minereurilor feroase si neferoase. Motii si-au manifestat uneori nemul­tu­mi­rile in mod public, dar autoritatile au intervenit cu promptitudine, arestand si in­chizand numeroase persoane. De ase­me­nea, desfiintarea Bisericii Greco-Ca­to­­­lice, extrem de populara