A tranşa dilema reprezentărilor religioase în spaţiul public al unei democraţii e un exerciţiu net mai dificil decît mersul pe sîrmă. E un soi de Lacul lebedelor dansat pe-o muchie de cuţit. După ştiinţa mea, doar Locke, un creştin fervent şi un credincios autentic, a absolvit cu brio acest balet acrobatic. Dar teoreticianul credinţei raţionale bazate pe experienţă şi reflecţie, al libertăţii şi inviolabilităţii persoanei, al neutralităţii statului în chestiuni religioase - idei fundamentate pe o teologie naturală - n-a apucat să vadă prăbuşindu-se turnurile gemene ale New York-ului sub impactul terorismului islamist. În plus, Locke n-a asistat la tristul spectacol al unei părţi a mass-media şi a elitelor politice occidentale dîndu-se de ceasul morţii să sugereze că vina pentru această faptă şi altele similare ar reveni, cel puţin în parte, nu agresorilor, ci victimelor lor. Totuşi, teoriile sale rămîn în picioare şi în lumea de după 11 septembrie.
Consecinţele atentatelor de la 11 septembrie au scos la iveală gravele lacune de pregătire a laicizatelor societăţi vest-europene în confruntarea secolului. Tihna vieţii vest-europene, derulată, decenii la rînd, la adăpost de litigii fierbinţi şi în condiţii de maximă securitate socială, a accentuat laicizarea postbelică.
Şcolile germane nu s-au putut sustrage vîrtejului postbelic. Două sentinţe ale Curţii Constituţionale din Karlsruhe ilustrează raportarea elitelor germane la chestiunea reprezentărilor religioase în instituţiile publice. Prima, din 1995, aproba, în temeiul libertăţii religioase negative, cererea unui părinte agnostic de a se îndepărta crucifixul, nelipsit din mai toate clasele de şcoală bavareze. Land profund catolic, Bavaria avea să reinterpreteze decizia Curţii Supreme, hotărînd că îndepărtarea crucilor nu se va produce decît în reacţie "la o cerere întemeiată, detaliind motivele solici