În grădina zoologică sînt mai multe animale: unele îşi fac nevoile într-un colţ, altele - în mijlocul cuştii, destule - la lădiţa cu nisip. Unul singur are un obicei ciudat: se c... în mînă şi îşi aruncă fecalele printre gratii, spre vizitatori. Na, bă, boule: să vezi şi tu cum e să miroşi urît!
Ăsta e urangutanul din Carpaţi. O specie pe cale de apariţie, în cetina verde de la marginea spectrului politic. De fapt, a apărut mai de mult, însă acum e momentul extinderii habitatului: de la cuşca naţională la tăpşanul european. Spaţii larg - şi mult c...t! Asta visează, pentru asta trăieşte, într-acolo trage: urangutanul nostru are ca misiune planetară să-i umple cu mizerie pe toţi cei care se apropie.
De ce? Uite, chiar aş vrea să ştiu? Cu ce se alege să-i vadă pe ăilalţi plini de pete maro? La ce-i foloseşte să-şi transforme toţi apropiaţii în vidanjori amatori? Cu ce îl face mai fericit, mai curat, mai puternic? Nu răspunde pînă nu încerci şi tu - şi ţine minte că materia asta are poezia ei: ieri a fost mîncare în farfurie, astăzi... e istorie. Ce vrei mai puternică metaforă vizuală pentru trecerea sălbatică a timpului? Şi ce poate fi mai uşor de înţeles, chiar şi de către publicul care nu-şi poate ţine saliva în gură decît acel simplu "Mă .... pe tine!"?
De fapt, căcatul e culmea nostalgiei. El îşi conţine propriul trecut şi, mai mult decît atît, se hrăneşte (scuzaţi!) din el. Să arunci cu aşa ceva e un act metafizic: e o invitaţie în maşina timpului, pentru cine se poate ţine bine de nas! Mînă, birjar, pînă în 1971! Ce frumos era...!
Acum cîteva seri m-am enervat pe Vadim, dar acum vă invit să-l înţelegem, chiar şi după ce a aruncat cu ce-a putut peste oasele românilor ucişi de comunism. Omul are încă o viaţă de trăit: de ce să fie şi el o victimă colaterală şi tîrzie a aceluiaşi sistem pe care marele său inamic politic se întîmplă să-l
