Există o "idee europeană" de teatru, aceasta este în afara oricărui dubiu. Formată în timp şi afirmată geografic, ea poate fi identificată, reperată, chiar formulată. Această evidenţă nu este un loc comun deoarece i s-au intentat procese, s-au operat împrumuturi, pentru ca astăzi să fie iarăşi confirmată. Dincolo de rezerve, de grefele şi reajustările operate, ea rămîne, aici, pe bătrînul continent, termenul de referinţă care alimentează mişcarea critică şi întreţine procesul dialectic. Izvorîtă din Occident, ea admite, chiar impune Noul, chiar dacă i se impută destul de des conservarea defectuoasă, imperfectă a formelor. Îi este proprie definiţia prealabilă care astăzi, mai mult decît oricînd, integrează acţiunea perpetuă de remodelare a expresiilor, a soluţiilor, a opţiunilor. Fundamentele teatrului european sînt nepieritoare şi ele permit periodic examinarea de la distanţă şi metamorfoze trecătoare. Mişcarea eternă a "ideii" se degajă dintr-un joc de puzzle reînceput mereu!
UNITATEA PEDAGOGICĂ
Există un actor "european", care să poată încarna în mod evident aceste "idei" acceptate tacit de toată lumea? Bazele unei asemenea idei comune există şi ele sînt confirmate de programele de învăţămînt. Ele sînt plasate toate, explicit sau nu, în sfera sistemului lui Stanislavski, la care se adaugă disciplinele pedagogice care variază în detalii fără a afecta ţintele primare. De la o ţară la alta, formarea este structurată de aşteptări comune faţă de actor; de altfel, se presupune că într-acolo se şi îndreaptă. Desigur, nu e vorba de o educaţie la ştanţă, dar trebuie să acceptăm existenţa unui numitor comun în învăţămîntul artistic european. Să admitem că mai întîi şcolile, apoi teatrele se angajează într-un univers al aşteptărilor, orizont nesigur, dar componentă integrală a ţintelor procesului de formare. Această dorinţă va fi corectată, dar nu infirmată d
