Rodica Culcer: "Condamnarea regimului comunist este un cadou nesperat si poate chiar nemeritat pe care societatea romaneasca l-a primit in pragul aderarii la UE."
A fost intotdeauna o idee care nu s-a numarat niciodata printre prioritatile romanilor, desi majoritatea o aproba. Vocile radicale, anticomuniste, au fost rapid reduse la tacere imediat dupa Revolutia din decembrie.
Nimeni nu s-a sinchisit cand Silviu Brucan a fortat marginalizarea Doinei Cornea si a Anei Blandiana in 1990. Putini au fost interesati de soarta fostilor lideri ai SLOMR, in caz ca au stiut ceva despre existenta lor.
Elita politica cocotata la putere dupa 1989 a facut tot ce a putut pentru a manipula istoria. Mass-media si, in special, televiziunea publica a primei jumatati a anilor ‘90 poarta o imensa vina pentru demonizarea supravietuitorilor comunismului, in frunte cu Corneliu Coposu si cu Regele Mihai.
Dintre partidele politice post-decembriste, doar PNTCD, cel de dinainte de 2000, a avut drept obiectiv politic condamnarea comunismului. Poate de aceea a fost tinta calomniilor si violentei patronate de FSN si FDSN.
Desi taranistii erau doar o mana de supravietuitori ai inchisorilor comuniste, simpla lor existenta il scotea din minti pe Ion Iliescu si ai lui. PNTCD nu a avut insa forta sa-si duca proiectul pana la capat si, prin evolutia sa ulterioara, si-a tradat inaintasii.
Daca astazi nu suntem condamnati definitiv la amnezie, acest lucru se datoreaza unui grup restrans de istorici, majoritatea tineri, care au lucrat aproape in ilegalitate pana in 2004, si eforturilor remarcabile ale Anei Blandiana care, retrasa la Sighet cum au facut partizanii comunisti in munti, a pus pe picioare un proiect solid de recuperare a istoriei dureroase a represiunii comuniste.
Iar daca ideea de condamna
