Era pe la începutul anilor ’70, într-o vară, şi mi-aduc aminte dilema în care am intrat cînd bunica m-a întrebat dacă vreau s-o însoţesc în vizită la o prietenă de-a ei: doamna Fiacescu. Persoana în cauză era o bătrînică foarte nostimă care făcea nişte prăjiturele mici, aproape cît nişte bomboane, un fel de ciocolată de casă, uşor caramelizată. Erau absolut mortale (poftesc şi acum, după 35 de ani, la ele) şi îmi aduc aminte că le ţinea într-o bombonieră transparentă. Asta e partea bună a lucrurilor. Numai că doamna respectivă avea un soţ bătrîn de care mi-era grozav de frică. Nu puteam nici să-l privesc. Nu ştiu exact ce mă speria la el, poate că era foarte bătrîn, tremurător, nesigur în mişcări şi cu păr alb în nas. Prima oară cînd m-am speriat de el eram şi mai mic, iar ei locuiau într-o casă galbenă, din fundul unei străzi pline de pomi şi guguştiuci, cu spatele la valea Prahovei. Era construită pe un teren care aluneca şi ţin minte că i-am auzit discutînd cu bunica despre pericolul care-i pîndea, de a cădea cu casă cu tot în Prahova. Mi se părea că asta e un lucru îngrozitor şi iminent. Am vrut atunci să plecăm cît mai repede de acolo. Ţin minte că în hol era un heblu, o manetă cu măciulie neagră despre care atunci nu ştiam la ce foloseşte, dar despre care mi-am închipuit că trebuie să fi fost un fel de frînă care să oprească alunecarea casei la vale. În timp ce bunica mai stătea de vorbă în picioare, înainte de plecare, spaima mea că am putea începe să alunecăm creştea. Aş fi fost în stare să trag de manetă. Iar cînd mai dădeam cu ochii şi de neplăcutul domn Fiacescu, mă cuprindea o adevărată groază.

Groază le-o fi fost şi lor să mai stea acolo, pentru că la scurt timp s-au mutat într-un mic apartament de bloc. Spun că era mic pentru că în orice colţ aş fi stat, mi se părea că nu sînt destul de departe de domnul Fiacescu. Acceptasem pînă la urmă vi