Imaginea lui Caliban, celebrul “sclav salbatic” din Furtuna lui William Shakespeare mi-a revenit de curind in minte pe cind citeam stirile din Romania. Mi-am amintit de una dintre formularile lui Mircea Iorgulescu din volumul sau Marea trancaneala: eseu despre lumea lui Caragiale (1998), care il mentiona pe Caliban fugind ingrozit la vederea propriei sale imagini in oglinda. Iorgulescu vorbea acolo despre risul grotesc pe care il producem noi, membrii societatii romanesti, atunci cind privim comediile lui Caragiale. Nenea Iancu ne aseaza o enorma oglinda pe scena. Noi ne privim in ea si ridem, dar risul acela e unul animalic, ingrozit. Ne recunoastem in personajele de pe scena, in moravurile lor decazute, in lipsa lor de valori. Nu cathartic e risul spectatorului roman la comediile lui Caragiale, pare a spune Iorgulescu, daca imi amintesc bine argumentul sau, ci un urlet. Mi-a placut mult imaginea criticului roman si am ajuns sa o folosesc in varii ocazii ca sa imi explic reactia ba a unuia, ba a altuia. Mi-a venit in minte atunci cind am vazut pentru prima data Noaptea generalilor (1967), teribilul film al lui Anatole Litvak. E acolo o scena in care generalul Tanz, interpretat magnific de Peter O’Toole (un rol pentru care marele maestru a luat si un premiu David pentru cel mai bun actor strain), se retrage intr-o pivnita din Paris unde sint depozitate de nazisti mari capodopere artistice ale modernitatii, pe care noul regim de ocupatie le considera “nocive”. Cea care ii atrage atentia lui Tanz, un criminal in serie, care stranguleaza prostituate, este “Strigatul” (1893), celebra pinza a lui Edvard Munch, lucrare considerata a exprima angoasa omului modern. Tanz sta paralizat in fata picturii pentru ca mai apoi sa inceapa sa tremure si sa isi acopere fata cu miinile. Vazindu-si adevarata natura in “oglinda lui Caliban” criminalul nazist a trebuit sa isi fereasca ochi