Oamenii se pling ca am uitat de ce sarbatorim Craciunul, ca a devenit acum atit de secular, re-construit si reconfigurat de imaginatia media si ca ne-am transformat cu totii in pagini consumatori care au uitat de valorile mai nobile, desi mai abstracte ale vietii. Sigur ca sarbatoarea care cade “suspicios” de aproape de solstitiul de iarna a fost preluata de la pagini pentru a-i converti mai usor la crestinism. Festivitatile mijlocului de iarna sint mai vechi decit nasterea lui Cristos, iar in intelesul modern al termenului, “pagin” este egal cu lipsa spiritualitatii si a ritualului, desi e bine stiut ca religiile pre-crestine erau la fel de spirituale ca oricare altele. Trista ironie cu privire la ocolirea motivului pentru care avem o sarbatoare in decembrie si la concentrarea pe cadouri este ca motivul sarbatorii in sine este in mod evident unul universal, chiar daca povestea care il insoteste nu este. Speranta, bucurie, pace pe pamint... cine nu isi doreste toate acestea pentru binele lumii intregi?

In America este atit un privilegiu cit si o povara sa avem atitea credinte si religii concurind pentru atentia opiniei publice. E un fundal care poate, in acelasi timp, inspira si infuria. Mie mi se pare ca a ne ascunde religiile nu ne ajuta la nimic. Daca putem sa ne obisnuim cu diverse mincaruri, obiceiuri, biserici si orice altceva aduc oamenii din tarile lor de bastina, atunci de ce nu putem sa fim deschisi la afisarea unei sarbatori? 25 decembrie poate sa fie domeniul crestinilor, care isi pot impodobi strazile cu simbolurile lor, iar daca Hannukah (care are o cu totul alta semnificatie) cade in aceeasi perioada, de ce sa nu avem si podoabe care sa ne aminteasca de ea? De ce sa nu avem simboluri buddhiste ale sarbatorii mortilor, care are loc in august in Japonia? Poate ca daca le-am avea, nu am mai uita atit de usor semnificatia Craciunului si nu ne-am