"Il rog pe Mos Craciun sa anine in bradutul din sufletul meu, puterea de a lua viata asa cum imi e data de Dumnezeu".
Campia de sub zapezi
- Muzica dvs. ridica la rang regal cantecul sudului romanesc. Cum erau iernile de-altadata in campia Teleormanului? Ce fel de ninsori va troienesc amintirile copilariei?
- Universul copilariei mele e guvernat de un loc despre care legenda spune ca la inceputuri s-ar fi numit Smeurani, nume mostenit de la arbustii de zmeura care cresteau prin padurile ce inconjurau locul. Prin satul acesta al meu, care pentru mine e un centru al universului, trecea un drum care facea legatura intre orasele Rosiorii de Vede si Pitesti, pe atunci targuri infloritoare, unde multi negustori mergeau ca sa-si vanda marfurile. Pe acelasi drum treceau si ciobanii porniti cu oile in transhumanta, precum si calatorii straini veniti in Tara Romaneasca. Localnicii au construit un han, unde toata lumea gasea loc de odihna, mancare, adapost pentru animale si, nu in cele din urma, un vin foarte bun. Hangita, femeie frumoasa, iesea in fata hanului cu o oala de vin si striga: "Bea ocaua!". Fie ca erau rapusi de oboseala drumului, fie de dragul hangitei, calatorii se opreau si petreceau indelung cu taraful de lautari. In timp, formula de inchinare "Bea ocaua!aa a inlocuit-o pe cea cunoscuta peste tot in satele romanesti: "Hai noroc!". Si tot asa, lumea a uitat sa-i mai spuna asezarii Smeurani si i-a zis treptat Beaocaua, apoi Beoca, pana s-a ajuns la Beuca de azi. Din vremea aceea, de demult, circula o balada, in care se face referire concreta la numele satului: "Verde si-o lalea/ Mai in jos de Silistea/ La cralma la Beaoca/ De pe vremea lui Cuza/ Beau bogatul si saracul/ De se minuneaza satul".
Altii spun ca satul Beuca si-ar fi luat denumirea de la valea adanca a paraului Burdea, pe malul caruia localnicii au construit primele bord
