Era in ultima seara a anului 2005. Eram singura la serviciu si se intunecase deja.
Strazile devenisera pustii, strabatute doar din cand in cand de cete de tineri veseli, plecati cu uratul, sau de cheflii aburiti care se apucasera sa sarbatoreasca, din motive doar de ei stiute, Revelionul in avans. La un moment dat, suna telefonul. O colega de-a mea, aflata la un alt punct de lucru in oras, ma solicita de urgenta. Si cum problema nu suporta amanare, cu sufletul strans, mi-am luat inima in dinti si-am plecat. Aveam de strabatut cateva stradute intunecate si, drept sa va spun, imi era cam frica sa merg singura, noaptea, prin orasul pustiu. Dar n-aveam incotro. Ma rugam in gand sa ajung cu bine, sa ma intorc cu bine, sa trimita Dumnezeu un inger care sa ma ocroteasca.
La prima intersectie, am auzit un pas usor in urma mea. Infricosata, cu inima batand sa-mi iasa din piept, am luat-o mai repede la picior. N-am indraznit sa privesc inapoi. Simteam, stiam aproape sigur ca in urma mea era cineva care voia ori sa-mi smulga geanta de pe umar ori cerceii din urechi. Ori poate mai rau... Acum aproape alergam, iar instinctul imi spunea ca si acel cineva, care se afla in urma mea, alerga la fel. Ma intrebam: de ce sa vrea cineva sa-mi faca mie rau? Cu ce i-am gresit, ce vina nestiuta trebuie sa ispasesc eu, care daca nu pot sa fac bine cuiva, macar ma straduiesc sa nu fac rau? Apoi, m-am infuriat si-am hotarat ca, decat sa fug de un pericol, sa-mi fie teama, mai bine sa-l infrunt. Poate daca vorbesc cu persoana respectiva, reusesc s-o conving sa-si abandoneze gandurile rele, sa ma lase in pace sa-mi vad de ale mele, sa ma bucur de anul care venea. M-am oprit si m-am intors cu inima spargandu-mi pieptul. Brusc, am izbucnit in ras si-n plans in acelasi timp. Un ras-plans bolnav si nervos. Urmaritorul meu era un... catel. Un caine in toata regula, maidanez pursange,
