O firmă de leasing s-a vândut pentru suma de 70 milioane euro; o altă firmă, tot de leasing, s-a vândut pe un preţ care nu a fost făcut public, dar tot cam la acelaşi nivel. O companie românească va cumpăra în Serbia nişte fabrici şi mine de cupru pentru care va plăti 400 milioane euro. Sunt câteva ştiri de săptămâna trecută. Nu prea au atras atenţia; în afara gazetelor de specialitate, celelate ziare le-au tratat aproape ca pe un fapt divers, în cazul în care le-au me

O firmă de leasing s-a vândut pentru suma de 70 milioane euro; o altă firmă, tot de leasing, s-a vândut pe un preţ care nu a fost făcut public, dar tot cam la acelaşi nivel. O companie românească va cumpăra în Serbia nişte fabrici şi mine de cupru pentru care va plăti 400 milioane euro. Sunt câteva ştiri de săptămâna trecută. Nu prea au atras atenţia; în afara gazetelor de specialitate, celelate ziare le-au tratat aproape ca pe un fapt divers, în cazul în care le-au menţionat. E o situaţie caracteristică pentru ultimii doi ani.

Dar să traducem aceste ştiri! În urmă cu 4-5 ani, asemenea ştiri, astfel de cifre, erau de neimaginat. Pur şi simplu, nu existau tranzacţii de 70 de milioane, nicidecum de 400 şi nici vorbă de investiţii ale unor firme româneşti în străinătate.Vă mai amintiţi care erau cele mai mari tranzacţii în urmă cu câţiva ani? Privatizarea gigantului Sidex, pentru vreo 50 de milioane, a rafinăriei Petromidia, cam la aceeaşi sumă, sau a Băncii Agricole, pentru care s-au plătit vreo 15 milioane euro, BRD, vândută cu 200 milioane. Acestea erau considerate privatizări cu cel mai mare succes. Cei care doreau aceste companii negociau cu funcţionarii de stat, o tranzacţie se încheia, uneori, după ani de zile de tergiversări. De la această situaţie am plecat, fără să mai punem la socoteală ce s-a întâmplat în deceniul trecut.

@N_