Asaltul brun-rosu (sau, daca se vrea, pentru adaptare nationala, verde-rosu) executat de C.V. Tudor si pretorienii lui asupra invitatilor din partea societatii civile (H.-R. Patapievici, G. Liiceanu, A. Plesu etc.), dar si încercarea lor de a bloca discursul presedintelui Basescu, care condamna de la tribuna parlamentului comunismul ca pe un "regim ilegitim si criminal", a fost, fara umbra de îndoiala, un act huliganic. Dar, dupa parerea mea, efectul nedorit de autorul sau este, sub un anume aspect, pozitiv. Voi încerca sa explic acest paradox. Daca discursul presedintelui ar fi fost citit înaintea unei sali calme, daca el ar fi fost uneori întrerupt de aplauze sau chiar ovatii, pentru o mare parte a publicului, mai ales tanar, el ar fi fost un "noneveniment". Pentru oamenii învatati sa acorde atentie politicii numai atunci cand produce scandal, numai un circ mediatic putea sa le atraga atentia ca o condamnare oficiala a comunismului e un eveniment asupra caruia se cere a se reflecta. Obsedat de conul de umbra în care se afla în ultimul timp din pricina lui G. Becali, C.V. Tudor a dorit sa devina subiectul principal al televiziunilor si presei (nationale si internationale). A reusit, dar nu si-a dat seama ca tocmai obiectul batjocurii sale va deveni cu atat mai mult subiect de presa. El a conferit o vizibilitate exceptionala Raportului, dar, mai ales, i-a demonstrat fara sa vrea actualitatea sa fundamentala. Caci multe dintre acuzatiile la adresa comunismului formulate în Raport si-au gasit brusc confirmarea în comportamentul banditesc al lui C.V. Tudor si al oamenilor sai. Ura pentru libertate, pentru civilitate, proferarea de injurii si amenintari, impulsul irepresibil de a suprima orice opozitie, orice disidenta, disponibilitatea de a recurge la violenta fizica pentru a solutiona o disputa - toate aceste acte, care demonstreaza caracterul totalitar al PRM, au fost