Iata ca au trecut 17 ani de la ceea ce este cunoscut drept Revolutia Romana. Ne pregatim sa intram în Uniunea Europeana, sa circulam liber în acea Europa la care doar visam înainte de 1989 si, poate, treptat, sa muncim pentru sume de bani occidentale, care ne vor permite un stil de viata occidental, visul ascuns al fiecarui roman. Incredibila mi se pare capacitatea noastra de a uita, incredibil este asaltul la care suntem supusi din toate partile de pseudo-evenimente mediatice, de Columbei, de Mitici si de unicul Gigi. Am uitat ca în decembrie 1989 s-a murit pentru libertate. Paradoxul cel mai mare: sangele varsat de martirii pentru libertate a facut posibila o nemaipomenita viata ipochimenilor care acum ne inunda, personaje care parca au rupt bucatele din cultul Ceausestilor. In decembrie 1989 aveam (doar) 12 ani si eram în vacanta de iarna, bun prilej de a juca mult fotbal în curtea unui liceu cu profil petrolier care se afla la 10 minute de mers de casa bunicilor, teren de handbal bine asfaltat si ale carui porti aveau privilegiul de fi acoperite cu o plasa de sarma care dovedea indiscutabil ca mingea a intrat în poarta (sau nu). Stiam despre ceea ce se întampla la Timisoara. Tatal meu asculta seara Radio Europa Libera la micul aparat radio Gloria a carui scurta antena era prelungita cu o lunga sarma. Nu-mi aduc aminte daca acea sarma iesea din apartament, cel mai probabil nu, însa ea permitea captarea acelor voci libere. As putea jura ca într-una din seri, cand stateam la masa din bucatarie si îmi faceam lectiile la romana sau matematica, langa tatal meu care îsi facea de lucru si tragea cu urechea la radio, am auzit pronuntandu-se numele lui Ion Iliescu, probabil prezentat drept posibil viitor succesor al Ceausestilor. Acum, dupa atata timp, am dubii, oare nu cumva derularea ulterioara a evenimentelor din Romania postrevolutionara si-a pus amprenta asupra capaci