Sunt marile democratii sinucigase? isi intitula Matei Visniec un articol publicat nu de mult la aceasta rubrica, semnaland toleranta aparent de neinteles cu care tarile occidentale le ofera gazduire unor adversari virulenti ai tolerantei si ai democratiei. Intrebarea are temeiuri reale si grave, care decurg in mod paradoxal din natura insasi a democratiei, din faptul simplu ca ea nu se poate apara eficient, fara riscul de a intra in conflict cu propriile-i precepte de baza. Indiferent de formele in care se manifesta - directa sau reprezentativa, parlamentara sau prezidentiala, concurentiala (ca in Marea Britanie) sau concordiala (ca in Elvetia), cu toate nuantele intermediare - democratiile moderne au in comun vointa natiunii ca factor politic determinant, separarea puterilor, statul de drept si domnia legii, egalitatea in drepturi si de sanse, respectarea libertatilor, dar si a obligatiilor cetatenesti, precum si pluralismul politic, cautarea si acceptarea consensului, toleranta. Legiferarea acestor principii nu produce insa de la sine o ordine democratica: important este ca cetatenii sa fie formati in spiritul lor, sa-si asume o functie activa, ca si raspunderea inerenta. Tocmai in tarile aflate in tranzitie de la dictatura la democratie, precum Romania, unde cetatenii au fost constransi decenii de-a randul sa se rezume la rolul de aplaudatori obedienti ai hotararilor venite de sus, procesul anevoios de trezire a milioane de oameni la o viata civica autentica are o insemnatate capitala. Reusita nu este nicidecum dinainte asigurata, caci drumul e presarat cu capcane, iar o reteta perfecta nu exista. Manipularea celor putin informati e la ordinea zilei intr-o era a presei atotputernice (cazul Berlusconi), a mediilor electronice si a internetului. Sub pavaza legilor si a garantiilor constitutionale isi gasesc ocrotire chiar si dusmanii democratiei, ahtiatii puterii,