Mult. Şi e greu, dacă nu imposibil, să nu observi acest lucru. Astăzi nu mai ştii ce să alegi cu telecomanda dintre zecile de programe tv. În urmă cu 17 ani, mai rămăseseră doar două ore Mult. Şi e greu, dacă nu imposibil, să nu observi acest lucru.
Astăzi nu mai ştii ce să alegi cu telecomanda dintre zecile de programe tv. În urmă cu 17 ani, mai rămăseseră doar două ore de emisie pe zi… Astăzi ne putem exprima liber, deşi pesimiştii afirmă că nu ne ajută la nimic, că nu ne ascultă nimeni. Dar, măcar odată la patru ani, chiar avem ceva de spus. În urmă cu 17 ani, ascultam "Europa liberă" sub pernă…
Astăzi putem citi orice, iar "literatura de sertar" este un concept necunoscut pentru cei mai tineri. Nu se mai citeşte!, strigă însă scepticii. Oare? Câte edituri existau în 1989, câte sunt acum? Câte titluri vedeau atunci lumina tiparului, câte acum? Iar dacă "nu se mai citeşte", atunci acest lucru se întâmplă şi în America, şi în Franţa, şi în Germania. E influenţa televiziunii. A internetului. A unui divertisment urban incomparabil mai ofertant. A trecut de mult vremea în care intram în supermarket ca-ntr-un muzeu. Astăzi, supraoferta de produse ni se pare un lucru firesc de când lumea. Vă amintiţi ultimele luni ale lui 1989? Vă amintiţi sărăcia de produse alimentare care se mai puteau achiziţiona doar la raţie şi musai cu buletinul? Au trecut doar 17 ani! Da, sunt pline magazinele, dar nu sunt bani; lumea e săracă!, strigă pesimiştii. Săraci sunt şi la New York, şi la Paris, şi la Londra. Sărăcia nu este, oricât ne-ar plăcea să ne lamentăm - şi ne place! - specifică României. Dar, oare, suntem chiar atât de săraci? Cei care au luat cu asalt magazinele în pragul Sărbătorilor nu sunt turci. Sunt români. Limuzinele străine care invadează şoselele făcând în ciudă bătrânelor Dacii nu sunt ale altora. Sunt ale noastre, ale românilor.
Uitaţi-vă, apoi, cât s
