Era în mai 2004, la doar câteva zile de la extinderea UE cu zece noi membri, când Jonathan Scheele, într-un acces de sinceritate (ori, pur şi simplu, realism de occidental obişnuit cu regulile de multe ori cinice ale Bruxelles-ului), explica la Bucureşti, în româna lui uşor stâlcită, dar lăudabil de corectă, ceea ce începem să înţelegem de abia azi. Spunea că adevărata provocare a României nu este aderarea la UE în 2007, ci ceea ce va urma. „Abia după 31 decembrie

Era în mai 2004, la doar câteva zile de la extinderea UE cu zece noi membri, când Jonathan Scheele, într-un acces de sinceritate (ori, pur şi simplu, realism de occidental obişnuit cu regulile de multe ori cinice ale Bruxelles-ului), explica la Bucureşti, în româna lui uşor stâlcită, dar lăudabil de corectă, ceea ce începem să înţelegem de abia azi. Spunea că adevărata provocare a României nu este aderarea la UE în 2007, ci ceea ce va urma. „Abia după 31 decembrie 2006, când românii vor sărbători cu baloane, confetti şi jocuri de artificii intrarea în UE, vor începe eforturile mai mari, pentru ca aderarea să fie un succes“, a afirmat cel al cărui mandat de ambasador european la Bucureşti avea să se încheie doi ani mai târziu. Scheele a plecat lăsând în urmă o Românie preocupată mai degrabă să-şi sărbătorească clipa decât viitorul european. Artificiile au explodat, şampania a curs în valuri şi au fost şi ceva confetti, dar nu pentru intrarea în UE. Sau, în orice caz, nu în primul rând pentru aderare. Asta a fost treaba exclusivă a politicienilor, experţi în cupele de şampanie asezonate cu zâmbete subţiri, de complezenţă. Nu poţi să condamni milioanele de români care în noaptea dintre ani n-au vrut să vadă dincolo de tacâmul de pe masă şi „variete-ul“ de la televizor. Li s-a spus deja că tranziţia s-a încheiat, iar acum vor să simtă că a meritat efortul. Dar Jonathan Scheele avea drept