1 ianuarie 2007 ne-a adus si noua buletinul de cetateni - nu ai Europei, europeni am fost si pana acum - ci ai Uniunii Europene. Practic, nu s-a intamplat nimic spectaculos si nici nu se vor intampla, in viitorul imediat, lucruri spectaculoase pentru omul de rand, materializate in stil de viata occidental. Si nici in viitorul care incadreaza urmatorii 10 - 15 ani, dupa cum previziona chiar presedintele Traian Basescu. Cel putin nu in privinta imbunatatirii nivelului de viata, pe care cei mai multi si-l imaginau - alaturi de alte vise pastelat-europene, faurite in perioada de lunga tranzitie si putin mai scurt de pre-aderare - saltand ca in basme dupa momentul integrarii.
Ceea ce am trait la 1 ianuarie a fost, de fapt, finalul unui episod indelung asteptat, al unui episod, totusi, meritat - nu stim, insa, daca exact in momentul acesta - care ne-a oferit, noua, tuturor romanilor, un rol pe scena numita Uniunea Europeana, scotandu-ne din randul spectatorilor. Mangaindu-ne orgoliul si determinandu-ne sa ne simtim egali cu popoarele spre care, pana mai ieri, priveam cu jind.
Suntem egali, teoretic, dar parca nu pe picior de egalitate. In Romania se mai traieste cu 100 de dolari pe luna, in case de chirpici, cu fantana in capul satului, printre pseudo-drumuri din glod intarit, in Romania inca se circula cu trenuri din perioada interbelica, inghetate si murdare, ori cu tramvaie si troleibuze primite cadou in stare perfecta si vandalizate cu lama ori cu bocancul intr-o singura noapte, in Romania inca se fac copii pentru ca femeile nu au auzit de metode de contraceptie, inca se abandoneaza copii din aceleasi motive, ori se scot la mezat. Trebuie, deci, sa fim constienti ca am intrat - sau am fost acceptati - in acest club elitist si cu tarele noastre, cunoscute in lume ca niste branduri de tara : saracie, cersetorie, prostitutie, criminalitate. Nu se pune problema
