Pe romaneste, "coruptia celor mai buni este cea mai rea dintre toate". Intr-un text pe aceeasi tema, scris sub pseudonimul Silence Dogood, Benjamin Franklin medita pe tema omului de stat ipocrit care isi ascunde propria coruptie sub masca moralitatii religioase. Cu greu poate fi imaginat un om politic care sa faca mai mult rau bunei-credinte publice.

La ceva asemanator vreau sa ma refer aici: la oamenii politici care, din rea-credinta, sau nestiinta, nu conteaza, distrug increderea celor care i-au ales dupa ce le-au promis Dreptate. Cel mai evident exemplu il constituie Conventia Democratica si presedintele Emil Constantinescu.

CDR a venit la putere pe un val de entuziasm exceptional generat de promisiunea ca va aduce o revolutie morala in politica.

Dupa patru ani, ideea de moralitate era compromisa, PNT-CD, pe drept sau nu, a fost pulverizat de pe scena politica, iar romanii s-au vazut in fata unei optiuni de cosmar: sa aleaga intre Ion Iliescu, un om ale carui maini sunt patate de sangele copiilor morti la Revolutie si in mineriade, si Corneliu Vadim Tudor, un bufon funest la curtea lui Nicolae Ceausescu.

In 2000, coruptia PDSR-ului le-a parut romanilor oarecum mai acceptabila decat coruptia CDR, a celor care fusesera considerati odinioara "cei mai buni".

Dupa mlastina morala a guvernarii Nastase, actuala coalitie a venit la putere promitand Dreptate si Adevar. Cu alte cuvinte, moralitate in politica. O prima lovitura ne-a dat-o Mona Musca.

Nu o fi ea cel mai mare tortionar pe care l-a dat Securitatea, dar simboliza tocmai setea de dreptate si adevar a romanilor, iar prezenta sa - inca! - in viata publica este o jignire zilnica adusa acestor oameni.

In al doilea rand, atat PNL si PD, cat si presedintele Basescu au promis ca greselile din perioada CDR nu vor mai fi repetate. Or, astazi asist