Asa cum bine se stie, falsele profetii risca sa prinda viata printr-o repetare staruitoare. Tot astfel, aprecierile gresite ale starii de fapt, sau judecatile istorice eronate, pot aduce pe lume realitati neplacute daca sunt rostite vreme indelungata, cu neabatuta convingere. Se pare ca tocmai un asemenea pericol ne pandeste in privinta uneia dintre cele mai populare judecati savante privitoare la spatiul ideologic romanesc: aceea referitoare la slabiciunea cronica a "culturii de stanga". O cunoastem cu totii, caci am auzit-o, sa recunoastem, de nenumarate ori. Atunci cand comunismul s-a abatut asupra Romaniei, se spune, el a intalnit aici o cultura politica dominata de ideile dreptei. Aceasta suprematie nu era de data recenta, ea incepuse sa se contureze pe la sfarsitul secolului XIX, pentru a se instaura pe deplin la inceputul celui care i-a urmat. Influenta culturala a dreptei conservatoare, din vremea domniei lui Cuza, ba chiar mai dinainte, de la primele reactii ideologice ale boierimii ultragiate de alterarea asezamintelor politice si a moravurilor in epoca pre-pasoptista, a pregatit terenul pentru isteriile dreptei radicale din perioada interbelica. Traditionalismul instinctiv, nascut din angoasa fata de provocarile modernizarii, a capatat fundamente doctrinare in teoriile "statului organic", pentru a se revarsa apoi, in coabitare stransa cu diversele mode intelectuale europene ale unor decenii de criza, in valtoarea revolutiei legionare. In tot acest timp, linia politica oficiala a fost aceea a unui liberalism autoritar, ce a raspuns contestarii venite dinspre dreapta prin incercarea de a revendica, in folosul sau, intr-o forma moderata dar insidioasa, anumite teme ale aceleiasi ideologii a nationalismului traditionalist. Stanga a fost intotdeauna anemica, atat in termenii influentei culturale, cat si in cei ai ponderii politice. Ea se mai face vinovata, in p