IN MEMORIA LUI VLADUT Venea de ceva timp pe la noi, dar nu foarte des. Insa de acum doi ani, de cand a vazut doliul atarnat pe usa, vizitele s-au intetit pana ce au devenit zilnice. Mi-am zis atunci: "Doamne-ajuta!". IN MEMORIA LUI VLADUT Venea de ceva timp pe la noi, dar nu foarte des. Insa de acum doi ani, de cand a vazut doliul atarnat pe usa, vizitele s-au intetit pana ce au devenit zilnice. Mi-am zis atunci: "Doamne-ajuta!". Eram mai linistita sa dau o strachina de mancare unui flamand si, de ce sa nu recunosc, mi-era mai comod sa vina el sa ceara decat sa ma duc eu pe strada cu sufertasul. Asa ca intre noi se crease o legatura simbiotica. El avea nevoie sa manance, eu aveam nevoie sa dau de mancare. Asa am tinut-o pana acum cateva zile, cand am fost nevoita sa-l refuz. Acum, in prag de Craciun, i-am inchis usa-n nas si i-am spus sa nu mai vina! si nu sunt mandra de asta!
Ca sa scape de viermuiala din scara, de "boschetarii" care dormeau pe palier, la ghena, locatarii s-au hotarat acum ceva vreme sa puna interfon. Se intampla sa vii acasa noaptea si sa te izbesti de un om intins pe jos langa lift. Mai intai te lovea spaima si abia la urma mila, cand realizai ca, daca-l gonesti, omul ala trebuie sa doarma in strada. In frig. Si, inghesuindu-ti teama si inabusindu-ti sila (ca deh, omul nu mirosea a Chanel), il lasai si pe el sa aiba un acoperis deasupra capului. Dar in scurt timp, holul blocului s-a transformat in latrina. S-a pus interfonul, dar problema nu s-a rezolvat. Pentru ca ti-e mila. Dar cat de mult poti sa ajuti? Sau cat de bine?
Asa si cu "baiatul ala", cum isi spunea singur de cate ori suna la interfon sa ma anunte ca a venit. Ii deschideam, iar el, dupa ce isi primea pomana, ramanea in hol sa doarma. N-a deranjat pe nimeni pana cand a inceput sa vina cu prietenii, iar holul s-a transformat din nou intr-un bar-wc. Si de-aici a izbucni
