Tacut cum n-a fost niciodata si cum nici nu-i e prea drag sa fie, retras cum nu a fost niciodata din prim-planul vietii literare si politice, dar, de fapt, deloc apatic, comentind virtos totul, la fel ca in anii tineretii, dar cultivind cu prudenta doar vechi prietenii, aruncind lumii priviri minioase sau fulgere de dispret, Fanus Neagu se indreapta falnic spre 75 de ani adica, in limbajul mitologiei sale, spre virsta unui proverb.
Leganat ca putini altii in scrinciobul vietii, coboara din tinuturi enigmatice spre oameni - in afara de ceasurile cind locuieste in scaunul singuratatii, nu poate trai fara convivi - cu mers asezat de preaplinuri si dezvoltind o locvacitate fabuloasa. Poate nu ati observat, Fanus Neagu nu poate vorbi in mers. Daca are ceva de spus, se opreste pentru a se fixa mai bine in asfalt, tuna si fulgera ca stihiile apoi se razbuna - in limba vechilor tarani, se insenineaza - si in tacere, mai face citiva pasi. Miinile mari se adauga cu gesturi rotunde cuvintelor. Daca sint in buzunare, acolo ramin, dar se zbat violent si cu tipat mut ca vietati captive si inspaimintate. Dar daca sint slobode, au viata lor de rara expresivitate, cu stringeri si desfaceri ca de aripi, cu degete care dibuiesc in aer claviaturi imaginare, pipaind cind diezi serafici, cind bemoli innegurati. Priveste mereu dincolo de o aruncatura de bat, adulmecind contemporanii ca pe niste pigmei veseli catarati pe tureatca lui Guliver...
Istrati venea intre contemporani marunti, meschini, adesea intre “giste literare”
Venirile lui Fanus Neagu la Braila au un rost mai adinc decit se crede. Ele formeaza un mic capitol de istorie literara locala. In mod sigur tin de anticamera literaturii, de zona aceea miraculoasa in care se produce textul. Cititorul cauta cartea, dibuie sensurile, cele adinci, cele oculte, se hraneste cu ea. Dar
